Malul Tatianei · aceeași zi
Salcia Lată ține umbră pe o bancă care nu e bancă
Pe malul Tatianei Rusu nu e debarcader. E un dâmb de iarbă și salcia aplecată, iar sub salcie două scânduri puse pe două pietre. Vasile Plăcintă le spune bancă doar când vrea să o necăjească. Tatiana spune că e locul unde pune plasa, ca pâinea să nu stea pe pământ.
Drumul din spatele sălciei duce spre case, nu spre șosea. Tatiana vine pe el cu plasa în mâna dreaptă și batista în stânga, deja desfăcută, ca să nu piardă vremea dacă Vasile e deja pe apă. Dacă luntrea nu se vede, ea pune batista pe o creangă joasă și se așază pe scânduri. Creanga e tocită de atâta pânză.
În mai 2021 apa a urcat până la pietrele de sub scânduri. Treptele de stejar de la Corpaci au dispărut o săptămână. Vasile a tras luntrea mai sus, lângă gardul unei grădini, și a trecut doar o dată, ca să-i ducă Tatianei un pachet de cuie. Cuiele erau pentru scândurile care putreziseră pe jumătate. Le-au schimbat împreună, ea de pe mal, el cu picioarele în apă până la gleznă.
Când se întoarce, Vasile nu așteaptă un semn înapoi. Împinge luntrea, iar Nap sau Frate — cum îi spune fiecare — aleargă pe nisip până la mijlocul malului și se oprește. Tatiana rămâne până când luntrea atinge nisipul din Corpaci. Abia atunci ia plasa goală și o ia pe drumul dintre case.